De la Pacient Oncologic la Psihoterapeut Oncologic

Totul a început în copilărie. Cancerul era un sinonim cu moartea, un cuvânt tabu în familia mea, toate discuțiile despre cancer erau evitate. Am pierdut două mătuși din cauza acestei boli, Daniela si Vali. Vali a fost răpusă de un cancer pulmonar extrem de agresiv, iar Daniela a urmat la câțiva ani după de un cancer la sân cu complicații în urma tratamentului care a fost prea mult pentru ea. Apoi a venit șocul când am aflat de existența surorii mele mai mari, Mirabela. Eu însumi urma să mă lupt cu acest diagnostic. 

 

Înainte să merg la liceu, părinții mei mi-au spus că am o soră mai mare din partea tatălui, acesta mai fusese căsătorit înainte să fie cu mama, iar în urma acelei relații s-a născut sora mea, Mirabela, diferența dintre noi fiind de 8 ani.

 

A fost devastator, am simțit trădare, supărare, chiar furie, pentru că toată familia mi-a ascuns existența ei. Mă gândeam că, dacă mi-au ascuns existența Mirabelei, ce altceva ar mai putea să-mi ascundă?

 

Inițial, nu am vrut să o cunosc pe Mirabela, dar viața avea alte planuri pentru noi. A fost internată în spital, grav bolnavă, și acolo ne-am întâlnit pentru prima dată. În acea zi tristă, chiar înainte de a primi vestea despre starea ei, am văzut ultimul zâmbet sincer al tatălui meu. Acea imagine a fericirii lui mi-a rămas întipărită în minte.

 

Mirabela se lupta cu un cancer pulmonar avansat, cu metastaze în mai multe părți ale corpului. Medicii erau rezervați și nu-i ofereau multe șanse de supraviețuire. Pronosticul a fost sumbru, cu o speranță de viață de maximum șase luni. Așa a și fost. 

​

În acele șase luni, legătura noastră a fost imediată, ca și cum ne-am fi cunoscut toată viața.

A fost incredibil cum, în ciuda timpului scurt, ne-am conectat așa profund. Mirabela a fost sora pe care mi-o dorisem mereu. Pierderea ei nu a însemnat doar pierderea unei surori pe care abia am întâlnit-o; a însemnat pierderea unei părți din mine. 

 

Clipa în care am aflat că sora mea a murit a fost unul dintre cele mai intense și dureroase momente pe care le-am trăit vreodată. Eram în clasă, la ora de engleză, când profesoara a anunțat, fără a fi discretă, că Mirabela nu mai este. Anunțul a fost făcut în fața tuturor colegilor, iar reacția lor spontană a fost să se îndepărteze de mine, lăsându-mă complet singur la o masa rotundă, în mijlocul clasei.

​

Nu pot descrie exact ce am simțit în acele momente – o combinație de tristețe profundă și rușine copleșitoare, ca și cum întreaga lume ar fi putut să vadă durerea și vulnerabilitatea mea.

Am rămas singur, iar acea singurătate nu a fost doar un moment izolat; m-a urmărit ani de zile, marcându-mi adolescența. 

 

Reflectând acum, acea perioadă a fost o lecție dureroasă despre fragilitatea vieții și despre importanța sprijinului emoțional. Am învățat cât de important este să avem pe cineva care să ne înțeleagă și să ne fie alături când aflăm astfel de vești. 

 

Această experiență mi-a modelat profund perspectiva asupra relațiilor umane și m-a învățat valoarea compasiunii și a empatiei în fața suferinței.

​

In clasa a XI-a, după o perioadă extrem de stresantă la școală, am început să am stări de amețeală severe și atacuri de panică. Inițial, toate vizitele la medici au rezultat în același răspuns frustrant: „Nu ai nimic, e doar stres”. Dar stările mele se înrăutățeau și simțeam că ceva nu este în regulă cu mine. În cele din urmă, am insistat pentru un RMN cerebral, ceea ce a dus la descoperirea unei tumori cerebrale subcorticale, în partea stângă. 

 

Impactul a fost, fără îndoială, devastator. În urma diagnosticului, am trecut prin cele mai întunecate șase luni ale vieții mele. Starea mea s-a deteriorat rapid, trecând de la depresie severă la tentative disperate de a găsi vindecare prin orice mijloace posibile - descântece, vrăji și terapii cu pietre. 

 

Situația a fost agravată de o eroare în medicamentația care mi-a fost prescrisă, când, din cauza unui răspuns întârziat din partea psihiatrului meu, am primit tratament pentru schizofrenie, deși nu sufeream de această afecțiune. Efectele au fost devastatoare: la un moment dat, aveam doar 40 de kilograme la o înălțime de 1.89 cm, iar vizitele mele la urgență au devenit o rutină.

 

În cele din urmă, am fost nevoit să întrerup liceul și să rămân acasă cu un însoțitor, departe de viața pe care mi-o imaginam când deveneam major. A fost o perioadă în care am simțit că pierd controlul asupra propriei vieți și a identității mele. 

​

Totuși, aceste încercări m-au învățat despre fragilitatea sănătății noastre și despre importanța suportului adecvat, atât medical, cât și emoțional. Am învățat să prețuiesc fiecare zi și să mă străduiesc să ofer ajutor și înțelegere celor care se confruntă cu provocări similare. Aceste lecții m-au transformat în psihologul care sunt astăzi.
 

Am trecut prin momente intense când RMN-ul a arătat că tumora crescuse în dimensiune, ceea ce a necesitat o intervenție chirurgicală rapidă. Operația a durat aproximativ trei ore și, spre ușurarea tuturor, nu am avut complicații. La spital, peste 70 de rude și prieteni au venit să mă vadă, ceea ce mi-a arătat cât de mult sunt iubit. Asta a contat enorm, in recuperarea mea. 

 

După operație, medicul mi-a cerut să mă ridic, să mănânc un bol de ciorbă și să merg pe hol pentru a saluta familia. Când tatăl meu m-a văzut în picioare, a leșinat de emoție, iar eu am râs; ciorba a fost, de asemenea, delicioasă.

 

După întoarcerea acasă, a urmat așteptarea stresantă a rezultatelor biopsiei, cu probe trimise la patru laboratoare diferite: două în România, unul în Germania și preferatul echipei medicale în Franța. Rezultatele din România au prezentat un scenariu sumbru, sugerând o formă de cancer cu șanse mici de supraviețuire. Însă, rezultatul din Franța a schimbat totul, indicând că formațiunea era de fapt o tumoare benignă rară, care necesita doar supraveghere atentă. De atunci, am stabilit să fac RMN-uri la fiecare trei luni în primul an pentru a monitoriza situația, decizia ulterioară urmând să fie luată pe baza evoluției. Anul acesta, în 2024, voi face ultimul RMN. 

​

În tot acest timp, am învățat să apreciez fiecare moment și să nu iau nimic de-a gata, conștientizând cât de rapid se poate schimba viața.

 

Psihoterapia a fost un sprijin esențial și salvator pe tot parcursul luptei mele medicale.

După multe încercări, am avut norocul de a o întâlni pe Cristina, o psihoterapeută empatică și răbdătoare, care a înțeles complexitatea situației mele și nu s-a speriat de ea. În cabinetul ei, am putut să-mi exprim emoțiile intense — frica, furia, frustrarea — într-un mod constructiv. Cristina m-a ghidat să procesez aceste sentimente și să le înțeleg profund, fără a mă lăsa copleșit de ele.

 

Am învățat să identific și să articulez ce simt cu adevărat. Împreună am construit strategii personalizate de coping, care mi-au permis să funcționez mai bine în viața de zi cu zi. 

 

Cred că această experiență pozitivă m-a inspirat să urmez și eu o carieră în psihoterapie. Am decis să devin terapeut pentru a putea oferi și altora același tip de sprijin care mi-a fost atât de valoros. Vreau să ajut oamenii să găsească alinare și înțelegere în momentele lor dificile, așa cum Cristina a făcut pentru mine.

 

Recent, am trecut prin mai multe drame medicale. În 2020, pandemia a coincis cu unele dintre cele mai grele momente pentru familia noastră. Nepoata mea, la doar 13 ani, a fost diagnosticată cu leucemie și, la scurt timp, mama ei, verișoara mea, a fost diagnosticată cu cancer la sân. Amândouă au urmat tratamente în izolare strictă la secția de copii din Fundeni. A fost o perioadă încărcată emoțional, dar am fost aproape de ele, oferindu-le tot suportul necesar. 

 

Nepoata mea a răspuns foarte bine la tratament și acum este sub observație, în timp ce verișoara mea se confruntă cu un nou diagnostic, de data aceasta de cancer pulmonar. În același timp, tatăl meu a fost diagnosticat cu sarcom, dar din fericire, datorită mie, a fost descoperit devreme și tratamentul a avut succes. Acum este în proces de recuperare, încercând să depășească efectele unei lungi perioade de depresie.

 

Cancerul poate fi înfrânt, și chiar dacă uneori pare imposibil, nu ești singur.

Sprijinul emoțional și psihologic este foarte important.